Orice corporatie, organizatie, guvern, banca, institutie financiara sau persoana fizica are nevoie la un moment dat de bani pentru a-si finanta activitatea.
Piata de capital de baza reprezinta piata financiara pe care se procura si se tranzactioneaza banii, locul in care in ultima instanta se produce schimbul de fonduri intre emitentii de obligatiuni si alte tipuri de imprumuturi si investitorii in aceste imprumuturi.
Exista trei sectoare principale in care diferitele organizatii procura capitalul:
- Pietele monetare – caracterizate prin acordarea si angajarea de sume mari de bani pe termen scurt intre o zi si 12 luni.
- Piete de obligatiuni – ofera instrumente cu dobanda fixa pentru perioade de imprumut mai mari de 12 luni, pana la 30 de ani. Aceste piete de obligatiunia sunt numite din acest motiv piete cu venituri fixe si implica angajarea de imprumuturi pe termen mediu si lung. Pe aceste piete se folosesc notiunile de certificate ele fiind instrumente de datorie care au o scadenta de pana la 10 ani si obligatiunile cu o scadenta mai mare de 10 ani.
- Pietele de titluri de valoare – sunt tot piete pe care se acorda imprumuturi numai ca in acest caz imprumuturile nu ofera nici o dobanda. Sunt cunoscutele piete de actiuni in cadrul carora investtorii devin coproprietari in cadrul organizatiei careia i-a imprumutat bani prin cumpararea de actiuni.
Pe pietele de obligatiuni exista doua metode diferite de a tranzactiona instrumentele cu venituri fixe (obligatiunile) emise:
- Instrumentele negociabile de datorie – sunt acele instrumente care pot fi cumparate/vandute pe o piata secundara odata emise de catre un imprumutat. Aici sunt incluse obligatiunile, certificatele precum si alte instrumente cu acoperire in active sau cu ipoteca sau clase derivate din acestea cum sunt produsele care au o valoare determinata de valoarea unei variabile de piata de referinta cum ar fi rata dobanzii pe obligatiuni (produse derivate).
- Instrumente nenegociabile – reprezentate de tranzactii private intre diferite entitati financiare, tranzactii care nu sunt negociate pe piata si ale caror detalii cum sunt rata dobanzii si termenele de rambursare nu sunt date publicitatii.
Pietele de obligatiuni opereaza cu instrumente financiare cum sunt certificatele sau obligatiunile care reprezinta imprumuturi acordate unor corporatii sau organizatii de stat sau private despre care investitorii cred ca sunt in masura sa isi onoreze obligatiile referitoarela rambursarea imprumutului si platile dobanzilor aferente.
Obligatiunile se impart in doua mari categorii: obligatiuni de stat si
obligatiuni corporative.
Obligatiunile de stat – sunt active financiare aparute datorita faptului ca de obicei guvernele cheltuiesc mai multi bani decat cei obtinuti sub forma de venituri si impozite. Astfel pentru a isi finanta acest deficit, una din metodele folosite este aceea de a emite instrumente de datorie – obligatiuni cunoscute si sub numele de bonuri de tezaur. In forma lor cea mai simpla obligatiunile si certificatele sunt imprumuturi acordate de investitori guvernului, imprumuturi purtatoare de dobanda si acordate pe o perioada determinata – scadenta. Dobanda platibila investitorilor este cunoscuta sub numele de plata a cuponului si se face la intervale de timp stabilite. Aceste instrumente de stat au cel mai mare rating de credit insa teoretic au o cea mai scazuta rentabilitate. Odata emise, instrumentele guvernamentale pot fi tranzactionate liber pe pietele de obligatiuni din intreaga lume.
Obligatiunile corporative – sunt instrumente care functioneaza in principiu in acelasi fel ca si cele emise de guvern insa sunt emise de catre diverse corporatii. Ele sunt instrumente negociabile si se tranzactioneaza liber pe piata. Obligatiunile reprezinta alternativa corporatilor la obtinerea de imprumuturi. Astfel in loc sa apeleze la pietele de titluri de valoare, acestea pot obtine imprumuturi fara a isi instraina o parte din activele financiare prin oferte publice de vanzare a actiunilor. O organizatie sau corporatie care emite instrumente de datorie cum sunt obligatiunile se imprumuta de la investitori iar acest imprumut trebuie rambursat in intregime impreuna cu o dobanda cunoscuta si stabilita dinainte. Obligatiunile corporative au in general o dobanda mai mare decat obligatiunile de stat deoarece prezinta un risc mai ridicat, in sensul ca investitorul se bazeaza pe abilitatea corporatiei respective de a-si onora obligatiile si aceasta abilitate depinde de profitabilitatea corporatiei respective.
Intre instrumentele pietelor de capital exista o relatie directa intre risc si rentabilitate atat pentru emitenti cat si pentru investitori. Investitorii pe pietele de obligatiuni cauta o mai mare siguranta. Ei imprumuta bani unui guvern sau organizatie cu o siguranta rezonabila in ceea ce priveste restituirea imprumutului insa in schimbul aceste sigurante accepta o rentabilitate mai scazuta a investitiei decat aceea pe care ar putea sa o obtina din investitii cu grad mai ridicat de risc cum sunt spre exemplu investitiile in titluri de valoare (actiuni).
Pe pietele de obligatiuni exista trei tipuri principale de jucatori: emitentii, investitorii
si intermediarii.
Emitentii sunt organizatiile care prezinta suficienta siguranta si bonitate pentru a atrage investitori prin emiterea instrumentelor de datorie.
Principalii emitenti pe pietele de obligatiuni sunt:
- bancile si alte institutii financiare
- corporatiile
- organismele guvernamentale
- organizatiile internationale
Cateva avantaje ale emiterii de obligatiuni pentru aceste entitati in special pentru corporatii sunt:
- sumele de bani obtinute pot fi substantial mai mari decat in cazul in care ar apela la un imprumut bancar
- imprumutatii sunt in cautarea celor mai competitive rate de finantare si perioadele de rambursare sunt mai lungi
- banii pot fi procurati mai rapid
Investitorii sunt cei care isi plaseaza banii in aceste obligatiuni si ca recompensa pentru folosirea banilor lor se asteapta la primirea unei dobanzi in mod regulat pe durata imprumutului cu restituirea integrala a imprumutului pana la sfarsitul perioadei de scadenta.
Investitorii se pot impartii in doua mari categorii:
- institutii – includ fondurile mutuale, fondurile de pensii, companiile de asigurari si institutiile de economii acestia fiind cei mai mari
- persoane fizice
Intermediarii sunt cei care fac posibila intalnirea intre investitori si emitenti, intre cumparatori si vanzatori. Acestia sunt bancile de investitii, creatorii de piata, brokerii care sunt raspunzatori pentru intregul proces de emitere si tranzactionare de obligatiuni.
Emiterea unor instrumente de datorie in scopul procurarii de fonduri poarta denumirea de piata primara. Odata emise aceste instrumente se tranzactioneaza pe piata secundara. Majoritatea activitatii de tranzactionare se desfasoara over-the-counter (OTC) insa exista si obligatiuni de stat sau corporative care sunt emise pe pietele interne si sunt listate la bursele de valori.
Obligatiunea reprezinta un contract prin care unui emitent i se cere sa ramburseze investitorului suma luata cu imprumut plus dobanda de-a lungul unei perioade convenite.
Ea are patru componente de baza ce o identifica:
-emitent- organizatia responsabila pentru garantarea faptului ca platile in contul dobanzilor si capitalului de baza sunt facute in favoarea detinatorului obligatiunii.
- capital de baza-suma denominata intr-o anumita moneda pe care emitentul doreste sa o ia cu imprumut
- cupon – rata dobanzii pe care emitentul este de acord sa o plateasca investitorului. Poate fi sub formna unei sume fixe, ca procent din valoarea nominala a obligatiunii sau sub forma unei rate flotante in raport cu un indice cum este de exemplu BUBOR.
-scadenta-reprezinta data la care emitentul obligatiunii trebuie sa ramburseze integral capitalui datorat.