Stabilirea pretului unei optiuni implica o atenta cantarire a factorilor de piata. In 1973, Fisher Black si Myron Scholes au fost primii care au oferit un model matematic de incredere prin care traderii sa poata evalua primele optiunilor. Modelul, cunoscut azi ca modelul Black-Scholes, se bazeaza pe conceptul de hedge neutral al optiunii. Pe lanaga acest model, azi mai sunt disponibile si alte modele matematice ca: modelul binomial de exemplu.
Traderii din diverse piete pot utiliza metode diferite pentru stabilirea pretului optiunilor si pentru aceiasi optiune doi traderi pot stabili doua prime diferite.
In stabilirea pretului optiunii exista mai multi factori care au o important decisiva. Astfel stadiul in care se afla optiunea (ATM, ITM sau OTM) este un factor important in stabilirea pretului, cu cat o optiune este mai mult ITM (In-the-money) cu atat va fi mai mare prima acesteia si cu cat optiunea este mai mult OTM (Out-of-the-money) cu atat prima ei va fi mai redusa.
Prima este afectata de miscarile pretului activului de referinta. Pentru optiunile call pe masura ce pretul activului de referinta creste, creste si prima acestora si pe masura ce pretul activului de referinta scade scade si prima acestuia. Pentru optiunile put, pe masura ce pretul activului de referinta creste, prima scade iar pe masura ce pretul activului de referinta scade, prima creste.
Scadenta este iar unul dintre factorii importanti ce afecteaza pretul, astfel in conditiile in care toti ceilalti factori sunt egali cu cat o optiune are o scadenta mai indepartata cu atat sansa ca pretul activului de referinta sa devina mai avantajos va evolua in avoarea detinatorului optiunii. Deci cu cat timpul de expirare, scadenta, este mai mare cu atat mai ridicata va fi prima.
Ratele dobanzii pot si ele avea o mica influenta asupra optiunilor, in conditiile in care toti ceilalti factori sunt constanti pe masura ce rata dobanzii creste, primele scad pentru optiunile put si cresc pentru optiunile call si invers in cazul in care rata dobanzii scade. Corelatia poate fi considerata un cost al oportunitatii. Pentru a cumpara o optiune cumparatorul trebuie fie sa imprumute fonduri fie sa recurga la depozite si aceasta implica un cost in materie de dobanda. Cumparatorul ar trebui recompensat deoarece emitentul care primeste prima poate plasa fondurile respective sub forma de depozite pentru care sa primeasca o dobanda mai mare decat cea anticipata anterior. Situatia este inversa in cazul in care ratele dobanzii scad – emitentul fiind cel care trebuie sa fie compensat. In general ratele dobanzii ca factor de influenta pot sa capete importanta numai daca dimensiunile contractului de optiune sunt foarte mari.
Volatilitatea este unul dintre cei mai importanti factori care trebuie luat in considerare intr-un model de evaluare a optiunilor. Ea este o masura a miscarii preturilor pietei pentru activul de referinta. In evaluarea pretului unei optiuni trebuie avuta in vedere atat volatilitatea istorica cat si volatilitatea estimata in viitor. In mod normal volatilitatile sunt exprimate sub forma de procente si reprezinta abaterea normala standard pentru activul de referinta. Volatilitatea estimata tinde sa creasca usor pe masura ce valoarea de exercitare este mai departata de valoarea ATM.
Astfel cu cat este mai mare volatilitatea unei optiuni cu atat este mai mare sansa ca pretul activului de referinta sa se miste inspre pretul de exercitare si sa devina ITM. Cu cat volatilitatea unei optiuni este mai scazuta cu atat este mai mica sansa ca exercitarea optiunii pentru activul de referinta sa fie profitabila.